1950. Într-un un sat de la poalele Făgăraşului, un bătrân zâmbeşte în faţa unei foi goale, pe care scrie îngrijit: „Testament”. Îşi potriveşte lampa veche asupra foii, dar degeaba.

Nici lumina, nici întunericul nu-l ajută să vadă altceva decât o foaie goală. Zâmbeşte iar. Se gândea să-şi scrie testamentul, dar şi-a dat seama că nu are ce şi cui să lase. Averea i-a fost confiscată, toată, de comunişti. Din cinci feciori, trei au murit pe front, unul, în munţi şi unul în închisoare. Baba i s-a prăpădit tot din cauza drumurilor la Securitate. Avea numai armă veche, pe care feciorul lui, Victor, i-o ceruse când a plecat să lupte în munţi. Acum se bucura că nu i-a dat-o.

Şi totuşi, ce ar putea să lase generaţiilor care vin? Zâmbetul i se retrase, încet. Îşi aminti de discuţiile cu ai lui, pe care îi vedea şi acum, în lumina lămpii. Lumea l-a întrebat mult timp cum de nu a înnebunit atâta timp singur. Vroia să le spună că nu e singur. Dar poate şi asta era o formă de nebunie. Zâmbi iar. Se vedea la poalele munţilor, cu cei 14 băieţi „fugari”. Unul se plângea că îi e frică. Altul îl luă de umeri şi-i răspunse apăsat: „Sunt multe feluri de frică. E frica pe care ai simţit-o în război, la Stalingrad. E frica din luptele cu Securitatea. E frica de linişte, când nu ştii ce urmează. E frica din noapte, când te simţi neputincios. E frica că fratele care doarme lângă tine şi-i auzi respiraţia, nu va mai fi mâine. Dar niciuna nu e la fel de cruntă ca şi frica că, odată, peste ani, când o să am copii şi nepoţi şi mă vor întreba ce am făcut pentru ţara asta, n-o să am ce să răspund”. Tinerii de atunci n-au mai trăit ca să fie părinţi ori bunici. Şi nimeni nu i-a întrebat vreodată ce au făcut pentru ţară. Nici pe ei, nici pe cei care i-au trădat.

Şi totuşi, ei au murit doar cu această frică. Şi cu convingerea că nu răspundem atât pentru lucrurile pe