Imigranţii cad pradă tuturor escrocheriilor. La puţin timp după ce am părăsit România, am cumpărat două ceasuri de aur de la un şmenar din Roma. Doar că nu erau de aur. Şi uite aşa am cheltuit toţi banii din care trebuia să trăim, preţ de o lună, mama şi cu mine. Cînd am ajuns în State, am mai pus botul la tot felul de alte mişmaşuri de genul celor cu ceasurile. M-am înscris la concursuri, am plătit taxe de admitere la evenimente non-existente, am cumpărat vacanţe gratis de la vînzătorii de case din mlaştinile Floridei, am achiziţionat acţiuni fără valoare şi am investit în invenţii nebuneşti. Şi de fiecare dată cînd mă pîrleam, îmi spuneam: asta e, dar de acum sînt păţit. Ha! Dacă vă spuneţi că sînt o catastrofă, staţi s-o vedeţi pe mama. Joacă la loterie în fiecare săptămînă, completează toate formularele care promit ceva în schimbul a nimic, răspunde la sondajele prin telefon care dau premii fiecăruia al o sutălea subiect, participă la concursurile prin e-mail, rupe capacele cutiilor de Coca Cola, decupează taloane, răzuieşte capacele cutiilor şi sună la numerele cu 800. Ceva tot îi iese din asta: casa îi e plină de ceasuri pătrăţoase din ceramică, cutii din plastic, reviste gratuite, aparate foto de unică folosinţă, sacoşe de pînză şi ceasuri care încetează să ticăie de îndată ce le pui la mînă. Pînă la urmă, tot la ceasuri ajungem: nu sînt niciodată de aur. Tînărul meu prieten, să-i spunem Peter, este cazul cel mai grav din cîte am văzut - inclusiv mama. Peter trăieşte în ţara asta de vreo doi ani şi n-a învăţat nimic. Peter este, ca şi mine, din România, o ţară în care, pînă în urmă cu zece ani, nu existau obiecte inutile. Adică, oamenii foloseau pachetele de Kent ca pe valută. Nu prea existau chestii cu care să fii fraierit. Mă rog, dar nici asta nu scuză adînca sa naivitate. Dorinţa arzătoare a lui Peter este să fie scriitor american. Cum nu vorbeşte dec