Doi dintre istoricii de frunte ai României de astăzi au previziuni sumbre. Dinu C. Giurescu spunea la televiziune, deunăzi, că România se îndreaptă spre destrămare, în condiţiile lamentabilelor legi şi decizii guvernamentale de azi. Florin Constantiniu (în „Jurnalul Naţional" din 8 aprilie 2011) este mai colorat: ţara noastră „a devenit un fel de Burkina Fasso a Europei", fiind acum o „lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie" (p. 16). Pot exista previziuni, respectiv diagnoze, mai alarmante?
Este ştiut că intensitatea unei trăiri nu este argument şi că trebuie să privim realitatea în faţă - cum o fac, desigur, cei doi istorici - luând-o în întregimea ei. Întrebarea irepresibilă ce survine de îndată este aceasta: ce afectează direcţia în care se îndreaptă România? Îmi asum - la capătul unei analize sistematice, pe care am făcut-o în anii recenţi - că România se îndreaptă într-o direcţie determinată mai ales de următorii factori: tradiţia ei de „abdicare a intelectualilor"; patologiile democraţiei carpato-danubiene actuale; criza în care ţara s-a adâncit; noua constelaţie internaţională, pe care actuala conducere a ţării nu o ştie folosi; precaritatea resurselor culturale indigene din acest moment; greşita direcţie pe care a apucat educaţia; absenţa unei viziuni fertile la nivelul ţării. Am caracterizat aceşti factori în intervenţii publicate anterior, care sunt accesibile electronic, încât nu reiau expunerea. Vreau acum doar să schiţez ceea ce anticipez privind evoluţia din România.
*
Desigur că întreaga discuţie o purtăm în coordonatele politicii actuale, iar politica este subsistemul conducător de evoluţie în societatea modernă.
Trebuie să ne asumăm că în orice societate modernă - fie ea şi modernă târzie - politica rămâne un astfel de sistem. Tehnologia, ştiinţa, învăţământul, economia, cultura pot juca un rol important, dar politica rămâne
