„Iisus le-azis: «Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.» (...) Făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. (...) Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”(Luca 5) Păcatele îl fac pe om să se simtă nevrednic de Dumnezeu. Omul care s-a îndepărtat în mod voit de Dumnezeu, şi prin păcat, şi renegându-L ca Tată, este adâncit într-o nesimţire care-l face indiferent faţă de orice şi atent doar cu propria persoană. Omul care simte nevrednicia sa în faţa Iubirii veşnice şi infinite a lui Dumnezeu dobândeşte smerenia: „Doamne, du-te de la mine, că nu sunt vrednic de tine!” Şi atunci vine minunea: acest fel de „alungare” a lui Dumnezeu deschide calea noastră spre El. Calea lui Spre noi El o străbate în fiecare clipă cu paşi mari şi alergând, ca un părinte care îşi întâmpină copilul demult plecat printre străini (păcate), ori ca un părinte care îşi vede pruncul ameninţat de vreo primejdie şi aleargă să şi-l scape. Noi şi numai noi suntem cei care, profitând de darul libertăţii primite de la Creator, Îl oprim la distanţă, îi refuzăm îmbrăţişarea, îi refuzăm salvarea.
„Iisus le-azis: «Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.» (...) Făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. (...) Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”(Luca 5) Păcatele îl fac pe om să se simtă nevrednic de Dumnezeu. Omul care s-a îndepărtat în mod voit de Dumnezeu, şi prin păcat, şi renegându-L ca Tată, este adâncit într-o nesimţire care-l face indiferent faţă de orice şi atent doar cu propria persoană. Omul care simte nevrednicia sa în faţa Iubirii veşnice şi infinite a lui Dumnezeu dobândeşte smerenia: „Doamne, du-te de la mine