Alteţa Sa Regală Principesa Margareta declara în ianuarie 1990, pentru ziarul elveţian Le Matin, referindu-se la decizia ei, care se consumase în august 1989, de a părăsi postul pe care îl ocupa la Organizaţia Naţiunilor Unite: „Am avut un sentiment puternic în acel moment că nu aş putea trăi fără să fac ceva pentru ţara mea”. O premoniţie? „Nu ştiu, însă ştiu că am perceput un suflu nou, al libertăţii. Am simţit că trebuie să fac ceva”.
În decembrie 1989, după ce a văzut imaginile televizate ale Revoluţiei, se implică în activitatea a două asociaţii pe care le înfiinţează la Versoix, în Elveţia, pentru a trimite ajutoare şi a susţine Crucea Roşie Română, pe de o parte, şi pe de altă parte pentru a se implica în salvarea patrimoniului cultural şi artistic românesc. Împreună cu surorile sale, expediază în ţară medicamente, alimente, haine. Iar pe 18 ianuarie păşeşte pentru prima dată pe teritoriul României, mărturisind despre acel moment: „Mă simţeam ca şi când aş fi fost o parte din tatăl meu care se întorcea din exil. Era o responsabilitate enormă şi în acelaşi timp o bucurie imensă”.
Este primul contact al A.S.R. Principesa Margareta cu o ţară pe care nu o cunoştea decât din istorisirile tatălui său, Regele Mihai I, ale bunicii sale, Regina-Mamă Elena, din cărţile de memorii ale bunicii, Regina Maria, dar pentru care avea o dragoste şi o consideraţie enorme. „Am recunoscut România despre care tatăl meu mi-a vorbit enorm: o ţară caldă, vibrantă şi frumoasă, recunoscută pentru arhitectura, literatura şi muzica sa, cu peisaje ce îţi taie respiraţia şi cu oameni buni şi primitori”. Dar a văzut aceeaşi ţară cu „copii abandonaţi în spitale, cu sate devastate, sărăcie şi SIDA”, o ţară care purta rănile dictaturii comuniste la fel cum, odinioară, soldaţii din spitalele militare purtau rănile de şrapnele.
Atunci trebuie să
