Când eram adolescent îmi intrase în cap că voi muri la 27 de ani. Cum și de unde-mi năzărise ideea, habar n-am. Eram însă convins, cu o tristețe relativă, că voi sucomba la 27 de ani. Încercam să-mi acomodez optimismul cu această decizie a destinului. N-aveam nici un dubiu că așa se va petrece. N-am murit, precum se vede, la 27 de ani. A fost cât pe ce să mor în diverse alte împrejurări. Moartea m-a ratat mereu, inclusiv cu prilejul unui infarct pe care-l așteptam genetic (pe linie paternă toți făcuseră așa ceva). S-a întâmplat acum 13 ani. Inima bate, văd, și mă simt viu, cu inima, cum scriam într-o zi, plină ochi de iubire.
Pe 14 august, anul ăsta, am împlinit 65 de ani și nu s-a întâmplat nimic miraculos, decât întâlnirea cu informația că pot ieși la pensie. Să iasă fiu-meu, am zis, soacră-mea, iubitele mele din tinerețe, eu nu ies. Nu-s pregătit pentru cuvântul pensie. De la redacție, Daniela Juncu, însărcinată cu chestiuni contabile, mi-a uns un dosar din care rezultă că lucrez de peste 40 de ani în presă, că am plătit toate cotizațiile pentru vârsta interdicțiilor de optimism, că am scris cărți, o grămadă, că mi se cântă poezii, vreo 200, și plătesc la Uniunea Compozitorilor sume, că sunt membru al Uniunii Scriitorilor, cu cotizații la zi, de la 25 de ani. Toate astea sunt adunate, de ea, nu de mine, într-un dosar de pensie. După mai multe luni, în care eram pensionar fără patalama la mână, și puteam muri în lipsa banilor de mâncare, doctorii, telefon și încălzit odaia, timp în care pensia nu mi-a venit, azi, după ce am scris un articol, în care-mi propuneam să nu mă mai iau de Băsescu și Ponta, de PDL și USL, de miniștri și amploaiați, fiindcă vin sărbătorile, iată că am primit înștiințare că mi s-a aprobat dosarul. Dosarul de pensie. Adică de ce să mi se aprobe? Păi de 41 ani de arat și plivit în câmpul muncii de ce să binevoiască cineva să-mi aprob
