O nouă istorie a literaturii române, şi încă una purtînd semnătura prestigioasă a profesorului Mihai Zamfir, nu avea cum să treacă neobservată. E drept, ecourile primei părţi deja publicate au fost sensibil (şi previzibil) mai puţine, ca şi controversele, decît cele pe marginea Istoriei critice… a lui Nicolae Manolescu, al căror număr l-a depăşit cu mult inclusiv pe al celor prilejuite, în 1941, de marea Istorie călinesciană. Atîtea cîte au fost, comentariile au strălucit prin deferenţă sau prin adeziune empatică, fără a intra prea mult în „conceptul“ lucrării şi în realizarea sa efectivă. Altminteri, cartea e, fără îndoială, şarmantă şi poate fi citită ca „precipitat“ cvasieseistic al unei lungi experienţe de frecventator al literaturii secolului al XIX-lea, scris cu plăcerea senină a criticului detaşat de corvoada rigorilor academizante. Dincolo, însă, de eleganţa unei proze critice de tip galic, de spectacolul astuţiilor şi al judecăţilor personale tranşante, proiectul în sine, bazat pe o lungă experienţă de lectură, s-ar cuveni examinat, în datele şi în limitele lui, cu mai multă atenţie critică. Nostalgia esteticului hard Titlul cărţii este unul scindat şi contradictoriu. Pe de o parte, avem de-a face cu o „istorie“, fie ea şi „scurtă“, pe de altă parte, cu o „panoramă alternativă“ a „literaturii române“ (cartea de faţă fiind anunţată ca întîiul ei volum). „Alternativă“ în raport cu ce? – ne putem întreba, şi chiar sîntem obligaţi, deontologic, s-o facem. Şi încă: alternativă ca istorie sau alternativă ca panoramă? Un prim răspuns (maliţios) aflat la îndemînă ar fi acela că „alternativa“ propusă de Mihai Zamfir este una prin raportare la Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu, lucru care poate fi documentat aproape punct cu punct. Tipologic, Scurtă istorie… mă trimite însă cu gîndul mai degrabă la schiţa istorică a lui Ion Negoiţescu din 1991, la Arta pro