Foto: Thinkstock De pe tărâmurile lui Zalmoxis, din „Ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”, au străbătut spaţiul, învingând timpul, multe leacuri şi descântece. Astăzi, cele mai răspândite dintre acestea par a fi descântecele de deochi sau săgetătură.

Deochiul este o afecţiune de natură energetică, considerată a fi din domeniul magicului. Marele Vornic Iordache Golescu scria despre deochi: „Dăochez înseamnă că vatăm cu ochii, cu vederea, cu uitătura. Adică, uitându-mă la oarece, se vatămă acel lucru atât de rău şi pătimeşte atât de mult, încât, de este copil sau vreo vită, peşin se îmbolnăveşte şi moare. De este sticlă, crapă, plesneşte. De este vas de pământ, se sfarmă, se sparge. De este casă, se prăpădeşte. De este vie, se strică viţa cu totul, de nu mai dă rod. Şi multe asemenea zic, pentru dăocheat, încât nu este de crezut, dar se întâmplă de multe ori mari boale, mari vătămături şi mari stricăciuni, şi mai ales şi mai des la copii. Şi după cum zic, cel ce are această patimă când dăoache pe cineva simte că îl dor ochii, simte o iuţime, o usturime, o arsură la ochi.

Are şi mare şi înfocată dragoste şi plăcere către acel lucru ce vede, încât de-ar putea să-l înghită de viu. Dohtoria dăocheatului nu este alta decât, după obiceiul vechiu, cel ce dăoache vreun copil să scuipe deasupra copilului de trei ori, sau să dea semn de la el însuşi şi cu acel să-l afume pe copil. Cel ce nu voieşte să se dăoache, scuipă de trei ori în sânul său. Ca să nu să dăoache copiii, obişnuiesc doicile de atârnă la capul copiilor usturoiu sau un semn de postav roşu sau vreun ban mare de argint, de aur sau scule frumoase, care se zic semne de dăocheat, ca, uitându-se cel ce dăoache la copil, să vază mai întâiu acele semne. Şi, aşa mergând vederea, uitătura întâiu la acele semne, se risipeşte pe acolo veninul dăochiului şi scapă copilul. Iar usturoiul, în