Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre conflictul ideologic din propria familie, amintindu-şi de tatăl său care “nu s-a despărţit niciodată de marea iluzie revoluţionară a marxismului”.
Regimurile politice totalitare ne obligă să facem şi acest exerciţiu. Întrebările trebuie puse pentru că istoria dictaturii comuniste în România nu e doar o poveste despre iţele încurcate ale puterii, ci şi despre iţele şi mai încurcate ale vieţii cotidiene. O viaţă în care trebuie să-ţi corijezi în permanenţă opiniile, în care chestiuni strict private pot fi mijloace de şantaj, în care tocmai detaliile personale, suma de relaţii, amiciţii, duşmănii determină felul în care arată spaţiul public.
Seria publicistică “Ce facem cu România”, realizată de Adevărul în parteneriat cu platforma media “România de la zero”, continuă cu o incursiune în detaliile mai puţin cunoscute ale comunismului.
L-am întrebat pe politologul Vladimir Tismăneanu despre conflict şi consens, familie, memorie, dispute ideologice şi dilemele nomenclaturii. Urmează rânduri despre vieţile personale transformate în factori capabili să influenţeze situaţii şi urmări sociale şi politice.
Cum se impune într-un regim de tipul comunismului românesc distincţia dintre public şi privat? Există ea?
Depinde despre ce perioadă a totalitarismului vorbim. În ceea ce se numeşte high Stalinism, ori ceea ce eu numesc stalinismul dezlănţuit, chiar şi registrul privat era cotropit de ideologie şi dominat de frică. Există o carte pe care eu o preţuiesc în mod deosebit, "The Whisperers" de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă şi chiar mai târziu, soţul îi ascundea soţiei originea sa socială. La fel, soţia camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se şuşotea, se vorbea în şoaptă, dar nu mai mult. Rezistenţa fusese zdrobită, sugrumată.
Odată cu de-stalinizarea,
