Citeşti ziarul, te uiţi la televizor, asculţi ce se vorbeşte în jur şi te uimeşte tonul acru, ţâfnos şi amar al discursului public despre lume, societate, politică şi viaţă.
Azi. Sprânceana ridicată, grimasa mâhnită, aerul înţepat au devenit indicatori de competenţă, măşti ale cetăţeanului informat, lucid şi vigilent. A fi niţel ciufut, uşor încruntat, oleacă îmbufnat sunt apanajul insului isteţ care vede, dincolo de falsul adevăr de suprafaţă, adevărata minciună din străfunduri.
Căci adevărul trebuie să fie ascuns şi, preferabil, tragic; textul e pentru fraieri, subtextul e pentru băieţii deştepţi şi este musai, pentru-cine-are-ochi-să-vadă-şi-urechi-să-audă, de rău augur. E sofisticat? - e plauzibil; e îmbârligat? - e adevărat; e simplu şi clar? - complot şi conspiraţie!
Ieri. De vină e, poate, apucătura mai veche de a asocia aparenţa cu precarul, cu înşelătorul, iar adevărul, cu ceva prin excelenţă ascuns. Cu cât e mai adânc îngropat sub aparenţe, cu atât mai profund e, pesemne, un adevăr; şi cu atât mai epuizant şi onorabil travaliul scoaterii sale la lumină. Trebuie să răzbaţi dincolo de aparenţă, să sapi, să diseci, să sfărâmi, să desfaci.
De unde şi aerul eroic, combativ, marţial al celui care caută adevărul. Scoaterea la lumină a unui atare adevăr cere muşchi, e virilă, atletică. Cel care se scoboară în genune, în căutarea naturii ascunse a lucrurilor, revine la suprafaţă zdrelit, ursuz şi iritat; şi chiar dacă n-a reuşit să găsească răspunsul căutat - nefast, după toate aşteptările -, îi va purta, măcar, pe chip, amprenta: încruntarea.
În aceste condiţii, serenitatea posesorului clasic de adevăr, în persoana înţeleptului sau a iluminatului, capătă o candoare senilă. Iluminatul e copt pentru azil. Iar înţeleptului nu-i rămâne decât să se încrunte, la rândul său. În semn de neputinţă.
