Una dintre "istoriile nespuse" ale lumii este cea despre alimentaţia călugărilor. În Grecia, multe dintre cărţile care tratează evoluţia gastronomiei în această parte a lumii vorbesc despre ceea ce mâncau vechii greci, despre hrana din perioada Bizanţului, din epocile dominaţiilor străine (cea otomană avea să îşi lase puternic amprenta asupra reţetarului naţional), dar prea puţin se pomeneşte despre spaţiile închise ale mănăstirilor, acolo unde tradiţiile culinare s-au păstrat mai bine, iar evoluţia gastronomiei s-a făcut după alte repere. Textele patristice păstrează şi ele tăcerea asupra subiectului, cu toate că bucătăria mănăstirească a existat dintotdeauna (dar existenţa ei a fost puternică şi discretă, totodată).
Iar dacă viaţa monahală presupune impunerea unor restricţii, inclusiv în planul alimentaţiei, dacă există deosebiri între hrana omului credincios şi cea a călugărului, trebuie să ştim că sunt diferenţe la fel de vizibile şi între ceea ce mănâncă un monah care trăieşte în sânul unei comunităţi monastice şi hrana asceţilor. Viaţa acestora din urmă este "apyros" – adică "fără foc" – şi de aceea alimentaţia lor este compusă din ierburi, rădăcini, fructe sălbatice sau uscate, miere sălbatică, lapte de capră. Firesc, nu ne vom opri asupra alimentaţiei asceţilor – ale căror "reţete" comprimă simplitatea alimentară a primilor oameni –, ci explorăm bucătăria din cadrul comunităţilor monahale, fie ele schituri, mănăstiri sau adevărate "provincii" ori "state" religioase, precum complexul monastic de la Meteore sau Muntele Athos. Carnea este exclusă din hrana călugărilor – excepţie făcînd acei monahi pentru care starea de sănătate impune consumul moderat de carne (în astfel de situaţii, Biserica este discretă şi tolerantă, dând dezlegările necesare). Cu excepţia zilelor de post, se mănâncă însă peşte.
Totuşi, cum în ortodoxie mai mult de jumăt
