Personajele istoriei romanesti au mereu, la reconstructia arheologica, aure de semizei, gesturile lor revela continuturi irepetabile. Omul modern nu poate decit sa se prosterneze in fata trecutului si apoi, inhibat, cel mult sa-l ignore. * Istoria reprezinta un element de identitate in Londra. Ea legitimeaza, in mod vizibil, concret, existenta comunitatii in diacronia ei seculara. Fie ca este vorba despre impunatorul Big Ben si maiestuoasele cladiri ale Parlamentului (strajuite de statuile unor figuri exemplare, de la Richard Inima de Leu pina la Cromwell), despre Westminster Abbey, despre terifianta inchisoare „Clink" (al carei nume poate fi ori o aluzie interjectionala la sunetul facut de lanturi, ori un vechi verb englezesc, cu etimologie necunoscuta, to clink, care ar fi insemnat „a lega"), de pe malul drept al Tamisei, despre cocheta casa memoriala a lui Dickens (de pe Doughty Street, aproape de British Museum), despre sumbrul Turn al Londrei sau despre sarcofagul amiralului Nelson, din imensa Catedrala „Sf. Paul" (in pronausul careia, mai nou, s-au instalat doua mari si frumoase icoane bizantin-ortodoxe, infatisindu-i pe Mintuitor si pe Maica Domnului!), lumea trecutului nu ia acea distanta „sacralizatoare" si „mitizanta", specifica altor civilizatii. Cumva, istoria se absoarbe, pe tarim londonez, in universul prezentului, coexistind, cu un aer de surprinzatoare normalitate, lui. De aici sentimentul unei continuitati, al unei fuziuni perfecte dintre ceea ce este si ceea ce a fost. Ar fi totusi gresit sa se creada ca Londra ramine un oras incremenit in simbolistica paseista. Gasesti, dimpotriva, la tot pasul, componentele epocii postindustriale, cu arhitectura sa baroca si neverosimila. Totul se integreaza insa in tabloul preexistent. Nu apar fracturi de butaforie, nici inconsecvente de imagistica. De altfel, istoria nu se izoleaza intr-o ermetica si inefabila „