Scrie Petre Barbu de la „Adevărul” că nu e nicio tragedie dacă dispar ziarele şi se sinucid de foame jurnaliştii, lăsând să se înţeleagă că e vina lor. Aşa să fie?
Când rămâi peste noapte fără slujbă, când portăreii s-au mutat la tine în casă, iar nevasta ţi-a fugit la muncă în Italia, sinuciderea poate apărea ca o opţiune. Nu contează că eşti ziarist, inginer sau moldovean. Cu ziarele este şi mai simplu. Internetul a prins viaţă în ultimii zece ani. Trăieşte într-un fel de anarhie şi devorează ca un monstru industrii întregi şi milioane de slujbe tradiţionale.
Mai întâi au fost ziarele, nu mai fac teoria informaţiilor gratis şi a celor care costă 1 leu, urmate îndeaproape de edituri, desuete după apariţia e-bookului. Vine la rând industria entertainmentului. Se schimbă regulile în industria muzicii şi în cea a filmului, odată prospere.
Genialul Steve Jobs a acaparat muzica şi este doar o chestiune de timp până când şi studiourile de cinema vor semna capitularea. Mess-ul şi skype-ul, aplicaţii ale internetului, au înghiţit o halcă imensă din businessul de telecomunicaţii. Cine ştie până unde va merge wwworacitatea? Deocamdată pare mai degrabă că suntem la începutul poveştii decât la sfârşitul ei.
Singura tragedie este aceea că internetul omoară cumva creaţia. Nu o asasinează rapid, profesionist. O otrăveşte încet, o umple de toxine, torturând-o cu copy/paste, cu sequeluri şi absurdităţi. În offline, adică în realitate, biţii şi pixelii tind să ia locul neuronilor. Arta apăsării tastelor ia locul artei înseşi. Milioane şi milioane de tineri sunt acum utilizatori.
Un termen pervers, care spune totul, parcă scos din conspiraţiile lui Dan Brown. Tăvălugul on-line nu ia prizonieri. Dacă nu eşti cât de cât utilizator, n-ai cum să te potriveşti în noua ordine mondială. Noile generaţii de jurnalişti nu mai iau
