Virginia Woolf susţinea cu tărie că unei femei, pentru a scrie ceva, indiferent ce, îi trebuie bani şi o cameră separată. Ea considera că Rousseau este cel care a spart gheaţa scriind despre el. Ea adăuga la această opinie faptul că în secolul al XIX-lea conştiinţa de sine se dezvoltase atît de mult, încît era un adevărat obicei ca oamenii să-şi descrie spiritul în mărturii şi autobiografii. Îşi aşterneau vieţile pe hîrtie, iar scrisorile le erau publicate după moarte. Apăruse astfel o uriaşă literatură modernă de confesiune şi autoanaliză. Ideea terapiei prin scris a cîştigat mult teren şi în psihologie. Asistăm însă în prezent la o lume modelată de televiziune şi la spaima declinului lecturii, inclusiv al confesiunii prin scris.
Oprahfication
Nu este oare mai bine să foloseşti terapia confesiunii publice? Aşa cum se întîmplă astăzi la televizor sau scriind cărţi, cînd oamenii preferă sau se simt atraşi de confesiunea publică în defavoarea celei private, individuale. Modelul suprem, care impresionează psihologii, sociologii, este însă noua formă confesională a comunicării prin media şi, mai ales, prin televiziune. Ţin minte că am rămas cu gura căscată cînd la o emisiune de acest tip, la noi, provocat insistent de moderator cu rugămintea "spune ce simţi", un bărbat a declarat iubire unei fete "în faţa naţiunii". Să fie acest lucru influenţa emisiunilor lui Oprah Winfrey, cu cele 3725 talk-show-uri, începute în 1986, care au depăşit nivelul de epidemie socială, devenind un subiect de dezbatere? Nu este oare de necrezut că acest talk-show, cel mai lung ca timp de emisie diurnă, are cel mai mare rating din istoria televiziunii americane? Oprah Winfrey este, după specialiştii în comunicare, cea care a creat o nouă cultură a confesiunii, avînd o influenţă şi o credibilitate enorme. Ea modelează psihicul uman, iar prin confesiunea detaliilor intime din emis
