Surprinzător, dar participanţii la emisiunea tv de vineri seara în care s-a dezbătut chestiunea Tezaurului (nume rezonante: Zoe Petre, Florea Dumitrescu, zaharisitul fost ministru al finanţelor pe vremea lui Ceauşescu ş.a.), inclusiv moderatoarea, n-aveau habar că, la cererea ţării noastre, Consiliul Europei a luat în discuţie complicatul dosar şi a hotărât să nu se implice, litigiul urmând a fi rezolvat... prin tratative directe între cele două părţi interesate, România şi Rusia (lipsesc numai urările de succes!).

Informaţia era esenţială. În absenţa ei, pledoaria invitaţilor la talk-show pentru o eventuală intervenţie europeană a răsunat în gol. Tot la sfârşitul săptămânii s-a produs şi luarea de poziţie a ministrului de Externe, Corlăţeanu, din declaraţia căruia aflăm că problema Tezaurului a figurat în prima formă a Programului Guvernului PDL-PSD, dar, la redactarea definitivă din 2008, pur şi simplu a dispărut! Luarea de poziţie a ministrului de Externe conţine formulări hotărâte, de tipul „Tezaurul României trebuie să revină în România şi este o datorie de onoare a noastră, a celor cu experienţă, a celor mai tineri, de a folosi toate pârghiile, inteligent, pentru a putea avansa şi a putea promova”. Aşa-i. Da-s vorbe. Frumoase, necesare, bine venite, dar atât: vorbe.

Singurul demers cu adevărat hotărât, implicând curaj şi probând demnitate, i-a aparţinut lui Ceauşescu. Ne place, nu ne place, asta e. În 1965, anul în care s-a instalat la conducerea Partidului şi, implicit, a României, Ceauşescu urma să efectueze cea dintâi vizită în străinătate. Din totdeauna, diplomaţia tratează întâia vizită ca fiind probantă pentru intenţiile privind viitoarea orientare a ţării, creditând-o şi cu relevanţă simbolică: „iată pe cine preţuim întâi de toate”. Aflat la început de mandat, Ceauşescu ar fi avut tot interesul să capteze cât de cât bunăvoinţa Moscovei, tr