Calificarea, în premieră, a şapte echipe româneşti în Liga Campionilor şi în Cupa UEFA are, iată, şi un revers: nu avem şapte echipe capabile să joace în Europa fotbalistică.
A doua observaţie, după jocurile de marţea, miercurea şi de joia trecută, este că echipele din provincie confirmă rezultatele din campionat, iar bucureştenele, mult mai titrate afară, confirmă şi ele mediocritatea internă. A treia este că atmosfera din lumea fotbalistică românească a devenit o frână morală în comportarea din teren a jucătorilor. În sfârşit, a patra este că stranierii second-hand cumpăraţi de cluburile româneşti nu par să fie o soluţie nici măcar pe termen scurt, ca să nu mai vorbesc de o perspectivă ceva mai lungă. Am avut ocazia să văd la joc, după câtva timp, o parte dintre echipele noastre calificate în Ligă şi Cupă. O mai văzusem pe Rapid şi-mi plăcuse, în meciul cu Dinamo. Steaua m-a enervat atât de tare în meciurile de acum o lună, încât n-am mai avut chef să mă uit.
Ce pot spune după cele şapte întâlniri de la mijlocul săptămânii trecute? CFR a ţinut capul ştirilor de pe fluxul agenţiilor de presă. Meciul nu l-am văzut. Eram încă la Paris, unde, de la TF1 la Infosport, toate canalele şi-au început programele cu vestea victoriei de pe Olimpico a lui Culio şi compania. Bravo jucătorilor care nu s-au lăsat demoralizaţi de intempestiva demitere a lui Andone! Dinamo, în schimb, a suferit din plin consecinţele tensiunilor de la club. Iar scandalul suporterilor dinamovişti în tribună a pus capac. NEC nu era echipa care s-o bată. Dar, când tragi prima dată la poartă în minutul 25, n-ai cum să învingi. Şi nici cu Homei, care se înţelege mai bine cu adversarii decât cu colegii.
Nici cu Lobonţ care joacă fundaş în loc de portar şi era să ia două goluri din „bolte“ de la mijlocul terenului. Rapid a fost o decepţie. Un antrenor mai mereu trimis de
