Cuvîntul "democraţie" are rol de cheie franceză în viaţa politică actuală. Este argumentul suprem, menit să încheie triumfal orice discuţie în contradictoriu şi să justifice orice decizie, fie ea cît de aberantă. În numele democraţiei vorbesc miile de demonstraţi ieşiţi în stradă şi forţele venite să-i reprime, adepţii privatizării şi cei ai etatismului, naţionaliştii şi antinaţionaliştii, globaliştii şi antiglobaliştii, cei care sprijină actualul război din Irak şi cei care i se opun, ecologiştii, socialiştii, liberalii, social-democraţii şi creştin-democraţii. Chiar şi marii dictatori ai secolului XX au ajuns la putere pe căi perfect democratice (Hitler este deja un caz şcoală) sau au făcut caz de slujirea fidelă a unei democraţii mai mult sau mai puţin originale (Stalin, Brejnev şi "the last but not the least" - să sperăm că pentru noi a fost chiar "the last and the least" - Nicolae Ceauşescu).

Ce este totuşi "democraţia", cuvîntul magic îndărătul căruia se ascund elemente care, aparent nu au nimic în comun? Un răspuns lucid la această întrebare încearcă să ofere profesorul Lucian Boia în cea mai recentă carte a sa, Mitul democraţiei. Adept al lui Fernand Braudel şi al şcolii de istorici formaţi în jurul revistei "Annales", Lucian Boia a introdus o viziune nouă în istoriografia românească (zona sa predilectă de cercetare este istoria recentă, cu precădere regimul comunist). Spre deosebire de istoriografia tradiţională care prezenta evenimentele unilateral, noua metodă presupune analiza structurilor economice, sociale şi, mai ales, mentale ale epocii aflate în discuţie, ceea ce duce la o multitudine de interpretări. Dacă o bună parte din istoria tradiţională se reduce la o poveste epică transmisă din generaţie în generaţie - ceea ce conferea faptelor şi personajelor istorice un caracter mitic - noua orientare are în vedere tocmai problematizarea, analiz