Cam ca Germania in al Doilea Razboi Mondial, cartea lui Cristian Teodorescu deschide atit de multe fronturi pe cimpul de lupta al prozei mioritice, incit vei putea spune, Cititorule, ca nu poate iesi invingatoare peste tot. In primul rind as dori sa trec peste faptul in sine, si anume ca scriitorul face roman din povestiri, lucru ce a fascinat citiva comentatori - iar aici le amintesc faptul ca mai tinarul Lucian Dan Teodorovici a facut, tehnic vorbind, acelasi lucru in acelasi an 2009. Ce mi se pare important si unde cred eu ca se afla adevarata miza a cartii? Ei bine, tocmai intoarcerea la povestire, atentie, la povestire, nu la proza scurta, fie ca aceasta vine mascata sub faldurile intregului romanesc, fie ca este abordata per se, bucata cu bucata. Cristian Teodorescu povesteste aici asa cum altii scriu texte: convins de inevitabilitatea actului. Sa-mi fie iertata mojicia, insa un adevarat scriitor nu poate decit sa povesteasca, asa cum un artizan al textului poate doar sa produca text. Cele peste o suta de mici povestiri (nu cred sa depaseasca vreuna trei pagini) intra in mecanismul holist al romanului, acest gen tiranic, Cenusareasa devenita regina prozei de mai bine de doua secole si ceva. Cu riscul de a ma repeta, cred ca adevarata maiestrie (horribile dictu!) a prozatorului se intrevede abia in speciile scurte, adica exact acelea pe care publicul cetitor si cumparator le ocoleste cu groaza. E de inteles, la o adica: cum sa citesti povestiri cind exista riscul de a o termina cu Esmeralda dupa trei pagini, abia cind sufletelul tau se atasase ca scabia de personagiu? De aceea cred ca aici e prima manevra strategica a prozatorului: a ascuns mai bine de o suta de povestiri sub masca populara a romanului. Un roman care nu se limiteaza la deja celebrul Eu chinuit A doua miza: liniaritatea traditionalista pe care Medgidia lui Teodorescu o impune lecturii. Daca exist