Virgil Stanciu, profesor universitar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, prolific şi impecabil traducător de literatură britanică şi americană în limba română, personaj de o seducătoare ţinută intelectuală, scoate primul Dicţionar de anglişti şi americanişti români (Tribuna, 2008).
Până în anul 2009, dicţionarele de literatură română evitau să includă angliştii pentru opera lor de traducere ori critică literară în limba engleză (despre literatura engleză), şi îi acceptau în exclusivitate pentru (uneori mai puţin) importantele lor încercări de proză ori poezie originală.
Dicţionarul lui Virgil Stanciu marchează momentul recunoaşterii angliştilor şi americaniştilor români ca parte din cultura română. E o întoarcere acasă pe care traducătorii şi criticii literari care scriu în engleză trebuie s-o sărbătorească. Traducerile angliştilor în limba română, precum şi traducerile lor în engleză din literatura română se ridică multe la o calitate literară autentică.
Un roman bine tradus ori un poet tălmăcit cu har (mă gândesc, de pildă, la Ion Pillat, Mircea Ivănescu, Antoaneta Ralian) poate schimba destine literare, poate deschide poarta către cultura lumii. Un eseu profund despre literatura britanică ori americană contemporană ori mai veche ajunge uneori să fie cunoscut în afară, dar nu şi în ţară (nu de altcineva în afară de studenţii pentru care a fost scris iniţial).
Virgil Stanciu pune capăt marginalizării anglistului român. După o muncă de aproape zece ani, el aduce acest dicţionar, pe care îl numeşte modest "de nişă", dar care pentru anglistul român este echivalent cu prima recunoaştere naţională. Cum ar zice Grigore Alexandrescu, "vrednici de slavă acei care au făcut,/ În ştiinţi sau meşteşuguri, fericitul început."
Omisiunile sunt puţine la număr şi sunt datorate în principal neglijenţei c
