De curînd, Mircea Cărtărescu și-a publicat cel de-al treilea volum al Jurnalului său, intitulat Zen (Humanitas, 2011), după Jurnal I (Humanitas, 2001) și Jurnal II (Humanitas, 2005). Purtînd ca motto această explicitare a titlului: „ – Ce este Zen? e întrebat un maestru al acestei căi/ – E viața de toate zilele, răspunde el“, al treilea volum al Jurnalului ne arată un Cărtărescu foarte departe, de fapt, de meditația budistă și detașarea de lume obținută prin practicile zen și foarte aproape, în schimb, de „viața de toate zilele“. De cotidianul acaparator, insurmontabil – birocratic, administrativ, profesional, familial etc. – care consumă energie, confiscă inspirația și întreține o permanentă stare de nemulțumire și de neliniște, pîndită îndeaproape de angoasă și depresie. În ciuda blamatei autenticități – de către autorul însuși, care notează pe coperta a doua: „Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuți știi de fapt mult mai bine decît cel care notează, căci durerea e autentică, pe cînd «mă doare» e o convenție»“ –, jurnalul de față e un autentic jurnal al crizei de creație, al ducerii la bun sfîrșit a monumentalei trilogii a Orbitorului, criză întinsă pe aproape doi ani, 2004-2006, căci al treilea volet al trilogiei începe să fie scris în primăvara lui 2006 și e încheiat, la Solitude (Germania), pe 17 aprilie 2007. Iată notația de jurnal de la data cu pricina, din care transpar cu adevărat emoția, starea de grație, epuizarea-eliberarea și neliniștea, și nicidecum convenția scrisului: „Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plîngînd în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă și imensă, care-o să rămînă justificarea mea pe pămînt. Azi se-ncheie o uriașă etapă în viața mea. Nu știu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu