Am ajuns la interviul cu Andrei Roșu cu mașina. Lucrează la o bancă, în nordul Bucureștiului. Am găsit cu chiu, cu vai un loc de parcare cam departe, la vreo 100 de metri de clădirea de birouri. Am mai și întârziat vreo 15 minute, dar tot am stat mai bine de-o oră, timp în care am fost încă o dată fascinat de povestea muzicianului devenit corporatist, apoi maratonist direct de pe canapea. Paragrafele scrise cu italic în continuare sunt cuvintele lui, împletite pe lângă gândurile mele. Mergeam doar cu mașina, mai aveam și mania de a găsi loc de parcare fix în fața ușii. De la etajul 1 la 2 mergeam cu liftul. Aveam vreo 75 de kg. Nu mâncam foarte prost, adică nu mâncam doar ceafă de porc și cartofi prăjiți, dar mâncam mult seara. Și e un cerc vicios, apoi mănânci puțin dimineața și tot așa. Lucrând într-o multinațională, în fiecare zi era ziua cuiva, aducea prăjiturele și așa înlocuiam și masa de prânz. N-apucasem să mânânc nimic înainte să ajung la Andrei. Mi-a oferit o cafea și o apă într-o sală de ședințe de la Unicredit Leasing. O sală excesiv de ordonată. E îmbrăcat office, iar la gât, pe legitimație, scrie „Management and Strategy Consultant“. Sportul m-a disciplinat. Nu în sensul de armată. Sunt mai organizat. Se reflectă și în ceea ce fac la birou. E gol biroul meu, toată lumea se întreabă dacă fac ceva. Când eram artist toți se întrebau ce căutam acolo, în lumea muzicală, că sunt prea serios. Când am ajuns aici, toți mă întrebau ce caut în domeniul financiar, că sunt creativ. Zâmbește, dar oricum mi-era greu să cred că îl bănuiește cineva de a nu face nimic. Nu e omul care să stea degeaba. În 2009 a decis să uite canapeaua și să alerge un maraton. Avea 33 de ani. Fiul meu avea un an. Am observat și eu și soția că deja voia să mănânce ce aveam în farfurie. Dacă noi stăm în casă vrea și