Literatura s-a ocupat prea putin de relatia psihica dintre cel care face binele si cel care este ajutat. Prejudecata este ca ajutatul datoreaza recunostinta si facatorul binelui o asteapta. Dar in realitate sint tot mai dese uimirile binefacatorilor in fata lipsei de recunostinta a beneficiarilor. Fie ajutatul evita sa mai dea ochii cu cel care l-a ajutat cindva, fie, mai frecvent, il auzi pe binefacator plingindu-se: „L-am ajutat si acum ma injura. Facerea de bine...“
Si eu am descoperit complexitatea acestei teme destul de tirziu. Mai bine zis am avut ocazia sa citesc o proza a unui autor, coleg de generatie, care o atingea in treacat si, pe urma, discutind cu acel om o zi intreaga, am ajuns la concluzia ca relatia psihica dintre cel care face binele in mod cu totul gratuit si cel care s-a aflat in situatia de a avea disperata nevoie de acel ajutor merita sa fie observata cu mai multa atentie. E spectaculoasa chiar.
Uneori avem de a face cu o gama foarte larga de sentimente, de la induiosatoarea fraternitate la ura. Cum, de ce? Nu stiu, dar pare sa fie un fenomen natural.
in mod cit se poate de firesc, cel care se afla in situatia de a avea nevoie urgenta de ajutor este umilit chiar de situatia in care se afla. Astfel, ajutorul ii apare in dubla lumina de necesitate stringenta si noua umilinta. Daca ajutatorul se arata complet dezinteresat in acordarea ajutorului, suspiciunea celui ajutat poate sa creasca pina la credinta ca binefacatorul a profitat de situatia critica pentru a-l umili pe cel aflat in impas. La rindul sau, cel care ajuta are de ales intre a ajuta „pe gratis“ si a risca aceasta ranire a orgoliului celui ajutat sau a cere ceva in schimbul ajutorului sau ceea ce transforma caritatea in comert cu un partener ce n-are libertatea de alegere (fiind constrins de situatie sa accepte).
Oricum ajutorul interesat (daca
