Sunt doua planuri in romanul lui Radu Tuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!*, si pe amandoua prozatorul le stapaneste cu o anume, exersata, virtuozitate.

E un prezent al scrierii (la computer), cu litere cursive, intr-un fel de jurnal retinand senzatiile imediate ale protagonistului, laolalta cu sonoritatile infioratoare ce curg din boxele unui troglodit de la blocul vecin. Si refrenul manelei atotstapanitoare incepe sa functioneze ca un laitmotiv al acestei scriituri fara inflorituri, in priza directa: „ofofooof viata mea", se jeluieste manelistul; iar personajul nostru va adauga imediat: „chiar asa".

In timp ce scrie, cu atentie auditiva distributiva, barbatul trage cu urechea si la zgomotele din propria baie. Un clipocit senzual al apei ii arata ca tanara si neasteptata lui vizitatoare matinala, cu care tocmai a incheiat o repriza erotica, se reimprospateaza pentru o posibila continuare. Avansand in lectura romanului si grupand numai aceste pagini cu italice, in care timpul scrierii aproape se suprapune cu cel al placerilor fizice, vom da insa peste lucruri mai putin placute. Atat pentru Kuki, tanara musafira, cat si pentru Adrian Loga, barbatul aflat in plina criza a varstei de mijloc.

Studenta care, pentru bani, incearca sa plaseze albume de arta are anii fiicei lui. Adelina este comoara lui tati, singura lumina din viata lui de rahat (cacat, zice Loga, dar am cautat un echivalent), dupa ce curva, mama ei si sotia lui, a plecat pentru a-si reamenaja destinul in Spania. Nu vine „nici un cacat de nevasta", „nu exista", i-a explicat gazda, cu duritati verbale, dar in fond amabila, excitantei musafire usor stresate de spectrul stapanei casei. Nu mai exista o stapana peste acest apartament de bloc. Nu mai exista o viata de familie – pentru ca nu mai exista o familie. In mod curios, balaceala in cada a lui Kuki il duce pe barbatul parasit