La o săptămînă după echinoxul de toamnă (nici un editorial, nici un articol, nicăieri, pentru a mulţumi Cuiva că ne-a dat, la Bucureşti, un august atît de rezonabil în temperaturile lui...), mă gîndesc că încă nu e prea tîrziu ca să divulg cel mai straniu text din cîte am citit în vara ce s-a dus; l-am descoperit într-un Le Figaro littéraire, datat 18 iulie 2002, pe ultima pagină, la rubrica: "Marile pasiuni literare". Acolo, Michel Tournier - menţionez că nu sînt un fan al scrisului său, dar asta nu are importanţă - povestea cum s-au sinucis, la 21 noiembrie 1811, Heinrich von Kleist şi Henriette Vogel. Erau născuţi în acelaşi an, 1777 (la trei ani după apariţia "Suferinţelor tînărului Werther", dacă asta poate lămuri ceva), el, scriitorul de un geniu incandescent, recunoscut mai tîrziu ca nemuritor - cum se întîmplă - ea, soţia unui finanţist din Berlin, mamă a unei fetiţe de 6 ani; se iubeau de doi ani, Tournier trece repede peste amănuntele amorului, ca să ajungă la esenţial: la 20 noiembrie, amîndoi trag la hanul Stimming, lîngă lacul Wannsee, cer două camere, se instalează, servesc cina împreună, ţin lumînările aprinse toată noaptea, lasă neatinse paturile, la 4 şi la 7 dimineaţa comandă cafele (anunţînd că seara vor avea invitaţi), la 9 îl roagă pe hangiu să le facă nota de plată şi pleacă să se plimbe pe malul lacului; sînt bine dispuşi, se joacă, aleargă "ca nişte copii" (mărturia lui Stimming), aruncă pietricele în apă, rîd, hangiul le aduce o măsuţă cu două scaune, Kleist vrea să bea un rom, Henriette - nu, el renunţă, patronul se îndepărtează auzindu-i cum rîd, "n-am mai văzut oameni atît de veseli, îşi spuneau tot timpul: «băieţelul meu», «fetiţa mea», păreau fericiţi". Ca atare, cînd se aud două focuri de armă, hangiul, hangiţa şi servitorii lor se gîndesc că cei doi, zurlii, trag în păsările de pe lac; îi găsesc morţi, unul în faţa altuia, el cu