Herodot scria că “în India creşte un arbore sălbatic, al cărui fruct este o lână mai frumoasă şi mai rezistentă decât cea de oaie, iar indienii îşi fac haine din arborele de lână”.
Bumbacul este o plantă care creşte în mod natural în regiunile tropicale şi subtropicale, adică acolo unde temperaturile nu ajung niciodată la cote de îngheţ, ploile cad în cantităţi moderate, şi soarele străluceşte cea mai mare parte a anului. Se plantează primăvara şi preferă solurile negre, unde nu este nevoie de îngrăşăminte speciale. Marile culturi pot fi irigate, aşa cum se întâmplă în Statele Unite, unde plantaţiile din zona denumită South Plains sunt dependente de acviferul Ogallala. Pentru valoarea sa excepţională de întrebuinţare şi pentru aplitudinea industriei prelucrării şi a volumului comerţului, bumbacul este supranumit, de două secole încoace, King Cotton.
Vechi de cånd lumea
Cele mai vechi informaţii despre utilizarea bumbacului le avem din India pre-Harappan, adică de acum mai bine de 6.000 de ani. Cu 3000 de ani înainte de Hristos, el a fost exportat în Mesopotamia şi s-a extins în tot Orientul, din China până în Egiptul antic. La începutul erei creştine, arabii l-au adus în Italia şi Spania, numele englezesc pe care îl folosim astăzi (cotton) venind dinarăbescul al Qutn. Greu de explicat este faptul că maşini pentru prelucrat bumbacul au fost găsite şi în străvechile morminte peruviene, iar la debarcarea spaniolilor în Mexic (spre sfârşitul anilor 1500), localnicii erau îmbrăcaţi cu haine din bumbac ţesut în modele şi culori foarte asemănătoare cu cele egiptene.
Tehnica de prelucrare
În esenţă, prelucrarea bumbacului presupune eliminarea semniţelor, a unor secreţii din familia aphide, a proteinelor, substanţei vegetale şi altor impurităţi. Se obţine astfel un “ghem” de bumbac din cea mai pură celuloză şi poli
