"Cel mai aspru tovarăş şi scriitor din secolul inteligenţei româneşti", cum avea să-l numească Şerban Cioculescu, s-a născut la 30 ianuarie 1852, în zori. Prospeţimea zorilor, ca o conştiinţă, ne-a lăsat-o moştenire. Când suntem prea cuprinşi de febra unor evenimente,când nu ne mai dăm seama ce se întâmplă cu noi (ca naţiune, bineînţeles) e de ajuns să ne întoarcem puţin la operele marelui dramaturg şi bunul simţ să te lovească în faţă, ca o boare proaspătă din zorii zilei.
Iată un "tablou" relizat de Şerban Cioculescu "(...) Crud până la neomenie, slobod până la ingratitudine, neruşinat până la cinism (...). Spontaneitatea geniului verbal mistificator, proteismul histrionic, interpretat de sentimentali ca un fel de romantism, (...) Caragiale nu are însă nimic romantic în alcătuirea interioară. Nu e simţitor la universul sensibil, nu se împărtăşeşte cu sensurile mistice ale naturii, nu se înfioară înaintea dumnezeirii revelate. Omenescul lui se degradează în superstiţii, în ipohondrie, în sensibilitate meteorologică, în teama primitivului de puterea divinităţii, manifestată prin trăsnirea necredinciosului. (…) Omul era demonic în vorbire, cu un debit nesecat, cu o fantezie stârnită şi întreţinută de prezenţa uimită a ascultătorilor. Înapoia ochelarilor, ochii de miop sfredeleau şi se mişcau ca argintul-viu. Faţa se crispa actoriceşte, braţele şi trunchiul intrau în convulsiune. (…) Cunoştea pe oameni, îi despreţuia şi ştia să-i joace pe degete.(...) satira lui nu distruge, ci configurează, cu dispreţ intelectual şi simpatie."
În 1912, a 60-a aniversare. Ultima. Presa îl omagiază, teatrele se luptă care să pună în scenă piesele sale. Cu un "dispreţ intelectual" Caragiale, autosurghiunit la Berlin, trimite o circulară prin care spune clar că doar cu învoirea lui se poate monta vreo piesă! După aniversare, de data ace
