Scriam, săptămâna trecută, că vorbim de 22 de ani, de dimineaţă până seara, până la demonetizarea subiectului, despre restructurare. Dar reformele se mişcă încet. Dacă vrem restructurare, şi dacă vrem bunăstare, reformele trebuie să înceapă de la structura veniturilor şi de la structura cheltuielilor. Pentru că, în momentul de faţă, într-o gospodărie medie din România timpului nostru, din totalul veniturilor, aproape două treimi au ca sursă fie salariul modest plătit de stat sau de patroni, fie prestaţiile sociale de asemenea modeste din alocaţii bugetare, la care se adaugă, într-un număr mare de procente, 20,3 la sută, venituri în natură din agricultură; iar în structura cheltuielilor, în două grupe, ambele exprimând participarea gospodăriilor populaţiei la dezvoltarea avuţiei naţionale, cifrele sunt îngrijorător de mici: 11,4 la sută cheltuieli de producţie şi 0,4 la sută (aţi citit bine: 0,4 la sută!) cheltuieli pentru investiţii. De unde, atunci, să vină mai multă bunăstare?

Iluzia de prosperitate, născută în decembrie '89, s-a transformat cu timpul, pentru o mare parte a populaţiei, în deziluzie. Pentru că au trecut prea mulţi ani fără ca visul de bunăstare să se împlinească.

Am putea avea mai multă bunăstare? Bineînţeles. Dar n-o avem pentru că munca nu e încă bine organizată. Pentru că productivitatea e încă modestă. Şi, mai ales, pentru că în Europa avem cel mai mic număr de salariaţi la o mie de locuitori, ei fiind unica sursă de bani pentru cel mai mare număr de pensionari în raport cu numărul de salariaţi. Din aceste cauze, şi din multe altele, creşterea veniturilor populaţiei întârzie, fapt ce amână sporirea puterii de cumpărare. Efectul imediat: consumul, chiar dacă a început să aibă o dinamică pozitivă, nu a ajuns să fie încă o locomotivă puternică a creşterii bunăstării. Pentru că nu este încă o locomotivă puternică a creşterii locuril