O cercetare de teren pe care am coordonat-o în cadrul unui proiect POSDRU derulat de BNS arată realitatea muncii la negru în România. Sunt 1,2 milioane de persoane ocupate în sectorul informal şi, dacă adunăm şi ocuparea informală (în special în agricultură), avem în total 3,4 milioane de aşa-zişi angajaţi. Aşa-zişi pentru că nu plătesc impozite sau, pentru unii dintre ei, nu li se plătesc impozite.
Circa trei sferturi dintre salariaţii care lucrează în sectorul informal au declarat că au contract de muncă pe durată nedeterminată (deşi nu pot prezenta nici o dovadă în acest sens). Totodată, cea mai mare parte a salariaţilor remuneraţi cu salariu în sectorul informal au declarat că acesta este trecut în întregime în cartea de muncă. Doar 12,4% cunosc că în cartea de muncă salariul înregistrat este mai mic decât cel real. Aceste două informaţii relevă existenţa unui risc semnificativ la adresa securităţii naţionale: trei din patru angajaţi în sectorul informal se aşteaptă să fie asiguraţi pentru sănătate şi să primească pensie, ceea ce nu se va întâmpla câtă vreme nu lucrează în sectorul formal.
Preocupant este şi faptul că o cincime dintre angajaţii din sectorul informal lucrează în sedii amenajate (birouri, fabrici, uzine, magazine, depozite, hoteluri, restaurante, bănci, instituţii etc.) întrucât arată ineficienţa mecanismelor de control. Faptul că sectorul informal face parte din viaţa de zi cu zi poate fi însă şi încurajator: există potenţial pentru a reduce sectorul informal cu cel puţin 20%.
De remarcat că dacă toţi angajaţii din economia informală ar trece în economia formală, rata ocupării ar creşte cu 45%, ajungând de la 58% în prezent la 75%, pragul impus de Strategia Europa 2020 şi asumat de România. De asemenea, veniturile bugetare (strict cele din impozitul pe venit şi din contribuţiile de asigurări de pensii şi
