Nu stiu daca ati observat, dar Romania e o tara in care urbanismul, compozitia edilitara, desenul oraselor, monumentele, statuile, mobilierul urban sunt ca si inexistente, cu putine exceptii. Un oras trebuie sa fie – si poate fi, cu destula usurinta – un muzeu in aer liber, un spatiu prin care sa te plimbi zambitor si curios, cu ochii pe sus, nu cu privirile-n pamant. Elementele care compun o atare imagine nu reprezinta nicio filozofie sofisticata si sunt vechi de cand lumea (urbana, fireste). In primul rand, acel greu de definit "aer" al orasului, stilul lui, parfumul, un nu-stiu-ce care il diferentiaza, ii da personalitate. Asta nu exclude, fireste, mai ales in cazul metropolelor, existenta unor zone cu stiluri diferite. Dar, indiferent cum arata cartierul La Défense si Turnul Montparnasse, Parisul este Champs Elysées si Turnul Eiffel. Un oras mic isi poate permite chiar sa fie "monoton", cu toate cladirile surori si toate stradutele copiindu-se una pe alta. In al doilea rand, felul in care isi prezerva istoria si se raporteaza la ea. Asta inseamna mai intai ca nici o constructie cu incarcatura istorica nu se demoleaza, ci se restaureaza; apoi, ca tot ceea ce se construieste nou tine cont de vechiul contextul edilitar, din toate punctele de vedere, de la coloristica si materiale folosite pana la inaltime si spatiere. In al treilea rand, faptul ca, in orice moment sau perioada a existentei sale, administratia locala (si chiar institutile centrale ale statului, acolo unde vorbim despre valori nationale) are o gandire clara privind felul in care arata, respectiv trebuie sa arate, cetatea, mergand pana la cele mai mici detalii. In Paris, toate ferestrele din centru – pe o raza de cativa kilometri – au acelasi tip de obloane. Un primar adevarat trebuie sa stie inclusiv ce fel de stresini exista in orasul lui si sa se lupte sa aiba o logica. Logica stresinilor