Din 20 în 20 de ani, România, maşină ferfeniţită, cu volanul încăput pe mâna unui dement, cu bujiile gripate şi componentele de bază ale motorului furate, intră în reparaţii capitale. De altfel, nici n-are încotro merge. Ieşirile sunt blocate, drumurile închise, speranţele spulberate. Totul se trage de la iarnă, zic ciracii celui care a făcut zob maşina, i-a desăvârşit metehnele şi i-a pus capac. Iarna e de vină. Gerul a omorât 36 de oameni şi operaţiunea e în desfăşurare, viscolul a înghesuit zăpada în şosele, ninge prea mult. Trebuie dată o ordonanţă de urgenţă pentru interzicerea iernii, trebuie asumată răspunderea, trebuie musai o înfierare la televizor. Fireşte, hăhăită. Iarna trebuie introdusă în CSAT şi înscrisă ca pericol naţional, lângă terorism şi, ca vulnerabilitate, lângă ziarişti. Nu despre iarna, normală până la un punct, vorbesc eu. Ne-am născut, învăţasem asta la şcoală, într-o zonă temperat-continentală, cu anotimpuri care se rotesc. În spaţiul acesta, cât un buric de deget pe dovleacul rotund al planetei, niciodată monoton, niciodată plictisitor, desenăm regina nopţii pe ia de borangic a lui iulie şi însufleţim oameni de zăpadă în ajunul Crăciunului. Ieşim primăvara, cu ghioceii deodată, de sub zăpezi şi bucurăm zarzării cu alintul privirii noastre. Dacă ne năşteam la tropice, n-am fi atins niciodată catifeaua fulgului de nea, iar gerul rămânea o necunoscută epidermică. Dacă n-ar fi venit iarna asta meteorologică, excesivă doar la capitolul ger, fiindcă zăpezile rămân splendide, aşteptate şi de copii şi de ogoare, cadou imaculat de la Dumnezeu, trăiam mai departe obsesia încălzirii globale. Vorbesc de alt tip de iarnă, cea cu adevărat criminală, care a omorât şi omoară, de ani buni, cu sadism, şi în iulie, şi în decembrie, şi în miezul zilei, şi în miezul întunericului, nu zeci, ci mii şi zeci de mii de oameni, mulţi dintre ei cu zile. Iarna care ne