În ianuarie, Dilema veche a împlinit 18 ani. Care va să zică – glumeam noi în redacţie – de-aici înainte are dreptul să cumpere alcool şi tutun, dar şi să voteze. Cînd a fost înfiinţată (sub numeleDilema; „veche” a devenit doar din 2004 încoace), n-a avut ceea ce se cheamă „program”, iar echipa s-a alcătuit oarecum în pripă, din aproape în aproape.

Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii (nu puţini...) să fie convinşi că la mijloc a fost „un plan”, că ne-am aşezat de la început pe-o „doctrină” şi pe-o „direcţie”, că am fost „ai cuiva”. Un cunoscut sociolog a prezis atunci că revista nu va rezista, dat fiind că se adresează exclusiv „fanilor lui Andrei Pleşu”, care „nu sînt prea mulţi”. Avea dreptate să-l plaseze pe dl Andrei Pleşu în centrul revistei – căci spiritul ei i se datorează în cea mai mare măsură –, dar se înşela (sociologic vorbind) în privinţa „fanilor”. Care nu sînt aşa puţini şi nu sînt nici măcar ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin „fani”.

După 18 ani şi după ce, dintre cei de la începuturi, am mai rămas, în afară de directorul fondator, doar doi (dl Radu Cosaşu şi cu mine), mi se pare că lucrul cel mai bun pe care l-a creat Dilema îl reprezintă publicul său. Şi-a croit în timp o comunitate de cititori care gîndesc cu capetele lor, au opinii interesante, ştiu să asculte şi opiniile altora şi, mai ales, reacţionează la ce citesc. Din scrisorile şi mesajele lor – publicate de ani întregi în pagina 2, care e „a lor” – se degajă o plăcută normalitate, un aer de toleranţă şi o curiozitate intelectuală cu care merită din plin să te confrunţi. În echipă au venit, în timp, oameni noi – şi pe urmă alţii, şi mai noi –, dar cred că stilul revistei s-a păstrat: nu numai pentru că cei noi sînt foarte buni, dar şi pentru că aşteptările cititorilor (comunicate prompt şi fără ocolişuri) au mizat, între altele, pe o anume continuitate: îndemnaţi să „răm