Nu mi-l pot aminti altfel decît într-un costum de stofă fină, „sare şi piper“, cu batistă albă la buzunar. Poate că l-am văzut aşa mai tîrziu, în nişte poze, şi mi-a rămas imaginea aceea. Ba, dacă mai scormonesc prin colţurile memoriei, parcă îl ştiu şi într-o jachetă fină, gri de lînă. Şi mai avea şi una aproape identică, verde închis. Eu eram un mic drăcuşor care îl iubeam şi îl chinuiam. În timp ce şedea în fotoliu şi citea, mă căţăram în braţele lui, una-două. Dădeam ziarul la o parte şi începeam să-l trag de urechi după un tipic propriu. Începeam cu partea de sus, pe care i-o presam de parcă aş fi vrut să-i îndrept cutele pavilionului, apoi mă concentram asupra lobului de jos, pe care-mi plăcea grozav să-l strîng cu degetele (le ziceam „gegete“). Mă lăsa, dar cred că nu cu prea mare plăcere. Ar fi vrut să-şi reia ziarul.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorNu-mi plăcea să ies cu el la plimbare pentru că pe drum se puteau ivi unele probleme cu inima. Atunci se oprea brusc să-şi tragă sufletul şi îşi ducea o mînă la piept. Treaba asta mă speria îngrozitor. Mă temeam că, la vreo asemenea oprire, bunicul n-ar mai fi găsit puterea de a porni din nou şi, atunci, ce m-aş fi făcut eu, un copil aşa mic! De cîte ori se întîmpla, începeam să-l trag de mînă şi îl imploram să meargă mai departe, voind să-l pornesc cît mai repede, ca să-mi treacă şi mie spaima de o posibilă oprire definitivă. „Da, da, imediat – zicea – stai numai niţel să-mi trag sufletul.“

Îi plăcea să dea pasenţe şi ştia unele complicate gen Vesela şi Trista, cu cîte două pachete de cărţi. Le înşira pe toată masa din sufragerie şi se adîncea în ele, pînă cînd, prin preajmă, apăream eu, micul drăcuşor. Ştia ce aveam de gînd şi încerca să mă convingă să stau departe, pînă termină pasenţa. Mă ruga să am puţină răbdare pentru că apoi o să se