Campionatul 1988-1989 a fost, probabil, cel mai urât din întreaga existenţă a grupării gălăţene. Un sezon despre care fostul mijlocaş la închidere şi actualul preşedinte al clubului, Marius Stan, nu ar dori să-şi amintească decât prin prisma "dublei" cu Juventus Torino, din Cupa UEFA.
În afara zilei de 7 septembrie 1988, când Oţelul a răpus pe Stadionul Dunărea, în faţa a peste 30.000 de spectatori entuziaşti, "Bătrâna doamnă" a Italiei, cu Altobelli, Rui Barros, Michael Laudrup şi Nicolo Napoli printre titulari şi cu Dino Zoff pe banca tehnică, nimic nu a decurs aşa cum şi-ar fi dorit Marius Stan şi ceilalţi colegi ai săi. Oţelul se reunea la începutul lui ’89 pentru o parte a doua a campionatului la finalul căruia avea să retrogradeze.
"Jucăria" pe care o construise cu un an înainte Costică Rădulescu n-a mai funcţionat nici sub bagheta lui Cornel Dinu, nici sub cea a "Părintelui" Nelu Sdrobiş şi nici a lui Mircea Dridea. "E într-adevăr de mirare cum o echipă care cu un an în urmă terminase campionatul pe locul 4, după Steaua, Dinamo şi Victoria, sezonul următor n-a mai fost în stare nici măcar să se menţină în Divizia A.
Îndepărtarea regretatului Costică Rădulescu a fost o măsură total nepotrivită. Dintr-o echipă plină de entuziasm, am devenit una fără nici un fel de motivaţie. Dacă îmi amintesc bine, în decurs de un an am avut nu mai puţin de patru cupluri de antrenori, iar acest lucru s-a repercutat asupra noastră, a jucătorilor, care am devenit neîncrezători în forţele noastre.
Vina pentru acea retrogradare a fost însă împărţită, în culpă fiind deopotrivă antrenorii, jucătorii şi conducerea clubului. E drept, din punctul meu de vedere, la o echipă antrenorul trebuie să fie precum o mănuşă, să se plieze pe degete, să nu fie nici largă, ca să cadă, dar nici strâmtă. Până la urmă însă, acel regr