Mai întâi au contat doar oamenii alături de care să mă prindă un nou an.
Mai apoi, locul unde aveam să mă distrez la cumpăna dintre ani a devenit o prioritate. Târziu, a început să mă preocupe modul în care aveam să număr secundele dinaintea gongului care anunţă un nou început.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar nevoile şi dorinţele mele s-au schimbat odată cu vârsta. Şi primul an când am încetat să mă bucur de un Revelion a coincis cu anul în care am înţeles că un an în plus înseamnă, de fapt, un an în minus, dar şi cu cel în care mi-am permis o primă extravaganţă. Cea mai recentă este să-mi petrec trecerea dintre ani pe schiuri. Şi, dacă nu s-a întâmplat încă este pentru că am o dilemă - să mă prindă ora 00.00 coborând sau urcând o pârtie?
Înţeleg, prin urmare, dorinţele atipice pentru noaptea de Revelion, înţeleg şi romanticele sau sălbaticele nopţi de amor la graniţa dintre ani ca revanşă pentru lipsa lor din restul anului, dar, oricât de înţelegătoare aş fi, nu pot pricepe cum ajungem să ne programăm apogeul unei partide sexuale într-un moment anume. De parcă orgasmul ar fi un hobby! De parcă noi am fi doar nişte maşini! Plăcerea supremă începută într-un an şi terminată în următorul, ajunsă un deziderat pentru suficient de multă lume încât să devină subiect de discuţie, ţine mai degrabă de patologic.
Şi chiar şi o logică simplă ne arată că, dacă ne propunem să atingem extazul în punctul culminant al nopţii şi nu se întâmplă, atunci începem anul printr-un eşec. Iar dacă totuşi se întâmplă, atunci, unde mai este surpriza?
Maridana Arseneeste editor Adevărul