Timp de două decenii, Ministerul Public, prin procurorii militari care s-au implicat în ancheta Frumuşanu-Crăiniceanu, a ignorat un principiu fundamental al înfăptuirii actului de justiţie - imperativul termenului rezonabil; respectivii procurori militari nu au fost în stare să folosească nici probele şi nici martorii pentru a da şanse reale unei soluţii definitive în acest dosar; procurorii militari nu au prevenit distrugerea unor probe esenţiale; procurorii militari nu au făcut nimic semnificativ pentru urmărirea şi tragerea la răspundere a oficialilor statului care au avut legătură cu dispariţia a seturi întregi de dovezi-cheie; nu în ultimul rând, Ministerul Public, prin aceiaşi procurori militari, a fost suspect de timid în relaţia cu instituţiile principale implicate în evenimentele din septembrie 1991 (SRI şi SPP, de pildă), care au culminat cu căderea Guvernului Petre Roman.

De ce nu doar timid, ci şi suspect? Pentru că vocaţia de a nu deranja a unor procurori cu trese primite la apelul bocancilor a blocat accesul celor interesaţi de aflarea adevărului la ofiţeri cu rol important în acea vreme, dar şi la informaţii cu alte origini, inclusiv casete video.

Ani la rând, monopolul acuzaţiilor de mai sus a fost deţinut de familiile celor două victime, presa care a urmărit evoluţia acestui matusalemic dosar în instanţele româneşti asigurând propagarea ecoului.

Din fericire, însă, şi după ce timp de peste două decenii statul român a dat măsura capacităţii sale de a-şi servi cetăţenii, monopolul cu pricina a fost spart chiar de CEDO, în ziua de 24 aprilie 2012.

Atunci, judecătorii de la Strasbourg au decis să condamne România pentru modul în care a gestionat tranşarea în justiţie a dublei crime din 25 septembrie 1991, CEDO intrând oficial în corul celor care au găsit muncii depuse de procurorii militari un singur sens: tergiversarea.

Evi