„Văd aici oameni care nu încetează să discute despre religie”, scrie Usbek, unul dintre cei doi persani din romanul epistolar al lui Montesquieu care călătoresc la Paris la începutul secolului XVIII.

„Scrisorile persane", reeditate recent în Franţa, vin ca o mănuşă dezbaterilor la modă în ultima vreme pe tema dintre creştinism şi islamism. Alte măşti, aceeaşi piesă. Dar cu rolurile inversate: avem, în romanul lui Montesquieu, judecata unui musulman asupra credinţei şi cutumelor creştine. Autorul nu fusese el însuşi în Persia, Iranul de astăzi. Se baza pe relatările de călătorie ale unor conaţionali. Erorile de informaţie sunt totuşi relativ puţine.

Iar interpretările, scutite de prejudecăţi. Montesquieu era de părere că fiecare religie îşi are îndreptăţirea proprie şi tradiţia specifică. Ceea ce nu-l împiedică să fie deseori necruţător cu coreligionarii săi. De altfel, romanul a fost socotit o satiră. Temându-se de consecinţe, Montesquieu l-a publicat fără nume de autor şi a indicat o tipografie germană pe copertă, deşi aceea reală era olandeză. Succesul a fost atât de mare, încât cartea a fost piratată şi imitată frecvent după 1721. Abia când va intra în Academia Franceză, îşi va recunoaşte Montesquieu paternitatea, beneficiind de îngăduinţa cardinalului Fleury.

Cartea era şocantă pentru epocă. Sunt mai întâi sarcasmele la adresa bisericii. În faimosul capitol XXIV, papa e socotit de către Usbek un fel de magician, fiindcă reuşeşte să-i convingă pe supuşii săi că pâinea nu e pâine şi vinul nu e vin. Cât despre Dumnezeu, afirmă acelaşi persan, dacă ideea trinităţii e valabilă, el ar trebui să aibă trei dimensiuni. Montesquieu nu-i iartă mai ales pe preoţii care ţin un dublu limbaj, virtuos, în public, vicios, în particular. În al doilea rând, erau şocante comentariile despre obiceiurile creştinilor, care, din perspectiva musulmanului de odinioa