Rataciti printre cuvinte, dar nu numai Ca si in literatura, unde al doilea roman este, de cele mai multe ori, proba de foc, si in cinema filmul urmator debutului ne apare ca adevarata carte de Rataciti printre cuvinte, dar nu numai
Ca si in literatura, unde al doilea roman este, de cele mai multe ori, proba de foc, si in cinema filmul urmator debutului ne apare ca adevarata carte de vizita. Acum trei ani, Sofia Coppola atrasese atentia cu Sinuciderea fecioarelor (Virgin Suicides). Rataciti printre cuvinte (Lost in Translation) a consacrat-o definitiv, si asta inainte de a primi un Oscar pentru "cel mai bun scenariu original". Descoperit la Festivalul de la Valladolid in toamna trecuta, filmul avea sa-si inceapa circuitul european in primele luni ale lui 2004, fiind socotit, peste tot pe unde a trecut, cea mai buna deschidere a unui nou an cinematografic. Inceputul filmului, nedumerirea eroului, un actor american venit in Japonia pentru a turna o reclama whisky-ului local Santori, zapacit de potopul de indicatii ale unui regizor razboinic, ilar comprimate de traducatoarea cu zambet de papusa de portelan, starnesc hohote de ras, dar ceea ce vom vedea nu este o comedie. Sfarsitul cade peste un sarut, dar ceea ce am vazut nu a fost o poveste de dragoste. In aceasta deturnare de la tot ceea ce ne-am fi putut astepta trebuie cautat talentul fiicei unuia dintre cei mai mari cineasti ai secolului trecut, imitat de altii, nu insa si de ea. Este o indrazneala, nu lipsita de risc, sa-ti lasi personajele sa rataceasca la intamplare, cu pasi in care ii recunosti pe cei ai eroilor lui Antonioni (cineasta il citeaza, insa, la un moment dat pe Fellini, cu La Dolce Vita), obositi nu numai de ceea ce numim, cu o formula salvatoare, "socul cultural", ci si de o singuratate ce vine mai de departe. Barbatul pare pierdut in "Imperiul semnelor", cum numea Roland Barthes Japonia, da