De la casa lui Buligan o apuci pe drumul vacilor, laşi în urmă podul Râuşorului, înaintezi pe fâşia de pământ mărginită de duzi bătrâni, plantaţi înainte de război, iar imediat după ce treci Bâlta – prin vad sau pe podul de lemn -, o coteşti la stânga şi mergi de-a lungul apei, cale de vreo patru sute de metri. Ai ajuns! Zăvoiul ce însoţeşte firul de apă se deschide brusc într-un luminiş.
Aproape de firul apei stau întinşi la soare, pe covorul de iarbă, o duzină de copii. Alţi doi, care la cei 14-15 ani ai lor sunt veteranii grupului aflat la scăldat, se străduiesc să fortifice zăgazul. Pun piatră peste piatră şi îndeasă şomoioage de iarbă printre crengile unui copac prăvălit de-a curmezişul. Barajul astfel format ridică nivelul apei cu aproape jumătate de metru.
Soarele încinge tot mai tare. E timpul pentru baie! Flăcăii care au fortificat barajul deschid balul cu două sărituri artistice. Fetele se lasă mai greu. Încearcă apa cu mâna, cu piciorul şi înaintează prudent, centimetru cu centimetru. Băieţii le stropesc, provocând proteste zgomotoase.
Pe mal, prichindeii se amuză, dar curând încep să se tânguiască, zbătându-se în braţele vlăjganilor: „Nu mă arunca, te rog, îţi dau ce vrei, lasă-mă, că nu ştiu să înot, te rooooog“… şi bâldâbâc! Prichindelul se agită pe sub apă, dă din mâini şi din picioare, spre amuzamentul celor de pe mal şi al celor din toaie. În cele din urmă, prichindelul iese la suprafaţă şi se agaţă de rădăcinile de la marginea apei.
Se caţără pe mal, mai mult speriat decât zgribulit, dar nu părăseşte zona periculoasă. Se aşază pe iarbă, chiar dacă ştie că o va păţi din nou. Scena se repetă de mai multe ori, iar prichindeii nici nu-şi dau seama când – de voie, de nevoie - au învăţat să înoate. Apoi vine rândul lor să-i iniţieze pe alţii…
Porumb! Se coace porumb! Când ies din apă,