Militarii germani şi aliaţii lor capturaţi de sovietici au fost obligaţi să muncească până la 12 ore pe zi şi să trăiască în mizerie. Totodată, au fost spionaţi de propriii lor camarazi, care denunţau la NKVD despre tot ce se petrecea în lagăr. Ca urmare, unii nu s-au întors acasă, ci au ajuns în gulag.
În lipsă de braţe de muncă (mii de basarabeni au murit pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, iar mulţi dintre cei rămaşi au fost înrolaţi în Armata Roşie sau au fost trimişi în gulag şi la munci în URSS), autorităţile moldoveneşti s-au bucurat de prizonierii de război încarceraţi în RSSM. Aceştia au devenit o forţă ieftină de muncă pentru guvernare. Cu ajutorul prizonierilor au fost construite sau reconstruite din temelie multe întreprinderi şi sediile unor instituţii de nivel republican.
Autorităţile au exploatat la maximum braţele de muncă venite pe neaşteptate. Cu cheltuieli mici şi fără obligaţii, prizonierii urmau să pună bazele economiei socialiste în RSS Moldovenească.
Muncă până la epuizare
Pentru a-i obliga pe prizonieri să muncească din greu, la 29 iunie 1945, NKVD a emis ordinul nr. 00676, prin care lagărele de prizonieri au fost trecute la autofinanţare (хозращет - rusă). Adică, oamenii deţinuţi trebuiau singuri să-şi asigure hrana, cazarea etc. Până şi construcţia sau reconstrucţia propriilor lagăre a fost pusă în sarcina lor.
Sediul Ministerului de Interne a fost construit de către prizonierii lagărului nr. 198 din Chişinău FOTO Tudor Iovu
Măsurile de asigurare a acestei decizii nu au întârziat să vină. Astfel, printr-o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM din 15 august 1945, programul de lucru al prizonierilor a fost stabilit de 10 ore pe zi. În acest interval de timp fiecare trebuia să îndeplinească o anumită normă. Cei care nu reuşeau, trebuiau lăsaţi pe şantier suplimentar timp de
