A fi, sau a nu fi ... „cineva"! Aceasta e întrebarea care a înlocuit, în zilele noastre, mult prea desuetul „A fi, sau a nu fi..." shakespearian. Trăim vremuri în care viaţa, aşa cum ne este dată, nu ne mai satisface, din moment ce toată lumea are parte de ea, cu bune şi cu rele. Valoarea existenţei este în continuă scădere, în raport invers proporţional cu creşterea supraexponenţială a populaţiei. Să fii doar viu, la fel ca alţi aproape 7 miliarde de oameni, nu mai pare de mult un miracol şi nu puţine sunt cazurile în care rămânem reci şi indiferenţi la aflarea unor cifre, cu mai mult de 3 zerouri, reprezentând victime ale unor dezastre mai mult sau mai puţin naturale. Răspunsul este simplu. Ceea ce nu cunoaştem, nu ne aparţine, iar ceea ce nu ne afectează imediat, nu există.
Unii dintre noi ar face orice să ajungă „undeva" sau să devină „cineva", chiar cu preţul propriei vieţi. Sună paradoxal, dar, în cazul celebrităţilor, moartea este văzută şi promovată ca fiind poarta către nemurire, o nemurire nu atât a sufletului, cât a faimei şi renumelui... Şi dacă un om obişnuit este ostracizat şi blamat pentru viciile sale, pentru un artist occidental acestea nu sunt decât o încoronare a spiritului său eclectic şi genial. Pe de o parte, este şi o chestiune de educaţie şi înţelegere a sistemului complicat şi fragil reprezentat de psihicul şi identitatea unui individ, oricine ar fi el. Odată distrus acest echilibru, la fel s-ar întâmpla şi cu individualitatea şi independenţa acestor oameni, transformaţi de acum în nişte caricaturi sinistre a ceea ce au fost. Imaginaţi-vă un Kurt Cobain complet vindecat de demonii săi interiori, un Jimmy Hendrix care nu s-a atins în viaţa lui droguri psihedelice, un Morrison de 70 de ani şi de ce nu, o Amy Winehouse trează tot timpul, al cărei nume, predestinat parcă (wine house înseamnă cramă în limba engleză), nu a fost decât un
