Gabriel Liiceanu este un om tanar. Nu-mi spuneti ca s-a nascut in mai 1942, este vorba doar de o banala conventie cronologica. Nimic nu frapeaza mai mult la acest indragostit de idei decat o contagioasa bucurie a vietii. Dar nu a oricarei vieti, ci a aceleia examinate, gandite, intemeiata pe spirit critic, pe distinctia cruciala dintre Bine si Rau, pe dialog si necontenita auto-reflectie. Gabriel nu este un spirit jubilant, un optimist de profesie, este adesori intristat si melancolic, deprimat si scarbit, dar nu cedeaza, lupta, ramane pe baricade. Isi gaseste mereu acele resurse interioare care il si ne mobilizeaza. Are in el o deschidere umana pe care prea putini o pretuiesc asa cum se cuvine.
Salut aparitia unui volum nascut din iubire si admiratie, acele doua stari, ori daca vreti pasiuni, pe care Gabriel, consonant cu Cioran, le-a explorat si le-a ilustrat el insusi in chip incandescent, deci exemplar. Public aici un fragment din contributia mea la aceasta atat de binevenita carte, editata de Catalin Cioaba si Bogdan Minca, intitulata, cum nu se poate mai potrivit, Liber amicorum.
http://www.zetabooks.com/new-releases/liber-amicorum-studii-si-eseuri-n-onoarea-lui-gabriel-lii.html
Putini sunt intelectualli romani care sa provoace, in egala masura cu Gabriel Liiceanu, admiratia si ostilitatea, pretuirea si adversitatea, elogii si diatribe. Lucrul este in fond firesc: cand practici, precum Gabriel, sinceritatea desavarsita in discursul public, te expui inevitabil atacurilor meschine, malitioase, filistine. Nu ma refer aici doar la pegra, la subterana fetida (despre acesti indivizi nu are sens sa vorbim), ci chiar si la unii oameni cu un respectabil orizont intelectual, persoane care devin brusc quasi-fanatizate (negativ) cand vine vorba de Gabriel Liiceanu, de Andrei Plesu ori de H.-R. Patapievici. Se uita cat a cladit Gabriel in plan pedagogic,