O echipă mare e capabilă să schimbe mai multe sisteme pe parcursul unui meci, în funcţie de desfăşurarea jocului şi de aşezarea tactică a adversarului. Iar aici sunt esenţiale ştiinţa antrenorului şi capacitatea de adaptare a jucătorilor. Steaua a încercat la ultimele trei meciuri un nou sistem, cel puţin ca aşezare iniţială, acest 3‑4‑3 despre care se tot vorbeşte şi care a mai fost folosit la 1-5 cu Stuttgart, dar impresia este că ansamblul nu funcţionează. I-am văzut pe viu cu FC Braşov, în etapa precedentă. Dacă pe faza de apărare totul a mers binişor, pentru că mijlocaşii laterali Prepeliţă şi Pârvulescu au un profil defensiv şi sunt preocupaţi mai mult de această fază a jocului, Steaua a fost banală şi prea puţin periculoasă în atac. Ca să înţelegeţi mai bine, Reghecampf avea în teren trei fundaşi centrali, Varela, Szukala şi Gardoş, doi mijlocaşi laterali defensivi, Prepeliţă şi Pârvulescu, doi mijlocaşi centrali limitaţi din punct de vedere tehnic, Bourceanu şi Filip, şi undeva în faţă trei atacanţi rupţi de restul echipei, Tatu, Kapetanos şi Tănase. Cum aţi fi vrut să fie Steaua mai periculoasă în atac?
Cu Corona, s-a întâmplat cam la fel, cu deosebirea că Pârvulescu a fost înlocuit de Chipciu, un mijlocaş lateral mult mai preocupat de atac şi care a şi scos penalty-ul ce a salvat ruşinea Stelei. În rest, aceiaşi jucători defensivi, acelaşi joc întunecat şi împiedicat care le dă fiori fanilor Stelei în perspectiva returului cu Basel din grupele Champions League.
Mai există varianta folosită în Cupă, cu Timişoara, în care pe post de mijlocaşi laterali au intrat Latovlevici şi Georgievski, cu Chipciu avansat în dreapta atacului de trei. Dar şi aici, în ciuda scorului (2-0), parcă ceva nu a mers, nu am mai văzut acel joc spectaculos etalat în Liga I în sistemul 4‑2‑3‑1. Sistem în care Steaua a fost depăşită net în grupele Ligii Campionilor, 0-