În televiziune, minutul de aur înseamnă minutul cu cea mai bună audienţă a unui canal pe parcursul unei zile întregi. Performanţa maximă a unei televiziuni pe un interval de numai 60 de secunde dintr-o zi care măsoară 24 de ore, adică 86.4000 de secunde. Dacă s-ar măsura şi în fotbal, minutul de aur ar trebui să însemne cam acelaşi lucru. Minutul de graţie al unei echipe extras din parcursul unui meci întreg.

La prima vedere, minutul de aur al naţionalei române în meciul de la Istanbul ar trebui să fie acela al golului înscris de Grozav. Gol frumos, cu sprijinul tactic al lui Marica, dar creat şi de pasa lui Pintilii, exactă ca o adolescentă la prima întîlnire. Acel minut 45 plus unu, cînd adversarul primeşte lovitura direct în plex. Şi atunci cînd nu mai poate face nimic, în afară de a intra cu otrava în sînge la vestiare. Minute de aur posibile au mai fost şi atunci cînd Tătăruşanu a plonjat cu o inspiraţie nebănuită la capul lui Umut Bulut ori atunci cînd Bourceanu n-a făcut circ din cauza OZN-ului aterizat în scărfîrlia lui din tribune, obiect foarte terestru şi contondent făcut nevăzut de Arda Turan cu dexteritatea unui şuţ de buzunare. Au fost minute cînd turcii au atacat, iar ai noştri au răspuns apărîndu-se. Eroic sau banal, nu contează, important este că Tamaş şi ceilalţi nu au părut niciodată că se pierd cu firea.

Minutul meu de aur la Istanbul rămîne minutul 35. Acela a fost minutul în care am văzut ceea ce ar putea fi (iar) naţionala României. Băieţii antrenaţi de Piţurcă au reuşit atunci undeva spre 15 pase consecutive, multe fără preluare, cîteva din deviere. 60 de secunde de posesie care au amintit de echipa de la World Cup ‘94 şi de naţionala de la Guadalajara. Clipe în care adversarul asista la o circulaţie a balonului din care nu pricepea mare lucru. Posesia, denumită temporizare în altă epocă. Posesia care ne-a pus eticheta de echipă