Uniunea Europeană se bucură să ne primească la 1 ianuarie 2007, dacă vom fi pregătiţi. Acesta a fost mesajul atît de aşteptat, Marele Mesaj al Consiliului European din iunie. Volutele limbajului diplomatic nu permiteau mai mult, dar cine ştie să citească "printre rînduri" (şi cine nu ştie, în România?...) a înţeles că e un fel lemnos de a spune "v-aţi hotărît? am avut destulă răbdare cu voi; vă mai aşteptăm mult?...". Pe scurt: aderăm la 1 ianuarie 2007, dacă bifăm repede ce mai e de bifat şi dacă, Doamne fereşte, nu se mai întîmplă vreo năzbîtie din "paradigma" mineriadă sau cădere de Guvern. Am ajuns s-o trăim şi pe-asta, după ce prin anii '90 ai secolului trecut am trăit multă vreme cu sentimentul de persecutaţi, de nedreptăţiţi, de victime ale Occidentului care nu înţelege că la noi tirania a fost mai grea ca în Ungaria, că noi nu sîntem catolici ca polonezii, că avem avantajul geostrategic al ieşirii la mare, că democraţia noastră e originală; am ajuns s-o auzim cu urechile noastre şi s-o citim cu ochii noştri: Europa ne vrea. Comisia de la Bruxelles doreşte şi ea să "bifeze" încheierea valului de extindere care a început în 2004 cu cele zece ţări primite atunci. Consiliul European din 15-16 iunie a transmis "decizia politică" a statelor membre, restul depinde de noi. În esenţă, acesta a fost subiectul discursului ţinut de preşedinte în faţa Parlamentului. Presa română şi-a pierdut, brusc, un cal de bătaie care-i asigura o pîine şi nişte titluri bombastice: chestia cu "clauza de salvgardare deasupra capului" nu mai ţine. Trebuie găsite alte pericole care ar putea periclita drumul nostru spre binefăcătoarea UE: de exemplu, (deja) vechile subiecte: conflictul Băsescu-Tăriceanu, căderea Guvernului, anticipatele.

Discursul din Parlament al preşedintelui Traian Băsescu a avut un ton mai degrabă analitic, şi pragmatic, fără "poante" şi "înţepături". A fost