Pe ulitele mele din Ardeal, cand trecea mortul se lasa tacerea si babele iesite pe la porti se opreau putin din susotit. Linistea trecerii mortului era sparta de fiecare data de un cor de bocitoare, de urlete pana la lesin, de zvarcoliri de durere, de par smuls din cap, de cate cineva incapabil sa se mai controleze. Se mai intampla deseori ca preotul sa tina in locul unei slujbe sobre si decente o pomenire anume compusa sa impresioneze cat mai adanc cernita adunare, sa amplifice durerea in loc s-o aline, sa rasuceasca cutitul in rana in loc s-o astupe cu vorbe potrivite.

Nu prea lipsea din peisajul inmormantarilor ruda degenerata, betivul care debiteaza timpenii si face numai prostii, se impiedica de capacul de la sicriu sau rastoarna ceara peste fata mortului cand se apleaca cu lumanare cu tot sa-l pupe zgomotos de ramas bun.

Ma cam speriau, la priveghi, comentariile de crainic sportiv ale unora veniti parca special la capataiul nefericitului pentru a face inventarul meticulos al bolilor de inima, ficat, al cirozelor si cancerelor de care a suferit de-a lungul vietii. M-a fascinat mereu placerea unora de a realiza prompt autopsia decedatului, de a pronunta verdicte cu precizie de medic legist, de a exploata la maxim acest ultim prilej de a scormoni prin maruntaiele cadavrului intins pe o masa. M-a ingrozit raceala groparilor gata sa-ti lase mortul afara daca nu le dai spaga, dezumanizarea unora care profita de pe urma nefericirii altora.

Defilarea in sine cu mortul pe strada n-am prea inteles-o niciodata. O fi obiceiul acestei parti de lume de a-si striga in gura mare momentele mari dintr-o viata, nunta si moartea. Probabil ca frica de neant si un sentiment nemarturisit de usurare ca nu suntem noi in locul lui ne indeamna sa inspectam si sa comentam zile in sir pantofii, costumul, aspectul fetei si ce se mai poate vedea