De două ori, în ultimele zile, am auzit o formă lingvistică surprinzătoare şi amuzantă, despre care tind să cred - din pricina repetării ei, în situaţii asemănătoare, dar de către persoane diferite - că este destul de răspîndită în codul oral actual. În cele două dialoguri comerciale, în care îmi revenea rolul clientului, mi s-a propus la un moment dat "să facem facturica". Cum situaţia diminutivelor în româna actuală mă interesează foarte mult, am acceptat cu entuziasm.
Diminutivul facturică mi se pare a fi, în primul rînd, un semn clar al autohtonizării inevitabile a modelor şi modelelor străine: rostit în magazine moderne, de persoane tinere şi bine educate, care practică un comerţ cît se poate de standardizat, cuvîntul creează atmosferă locală. Nu pare un rezultat al cursurilor de marketing sau al traducerilor din engleză: dimpotrivă, e mai curînd un ecou stabil al comerţului tradiţional, cu ţuiculiţă, mititei şi icrişoare moi. Pe de altă parte, şi fără glumă, apariţia unei asemenea forme nu e accidentală şi nici aberantă: atitudinea comunicativă, strategia conversaţională pe care o relevă este cît se poate de coerentă - şi, dacă nu universală, în orice caz transculturală. Cel care vrea să vîndă ceva recurge adesea la strategii ale politeţii pozitive, ale familiarităţii, ca formă de apropiere de client. O strategie la fel de răspîndită este cea de minimalizare a aspectelor financiare ale schimbului comercial. Asemenea principii pragmatice generale se particularizează însă de la cultură la cultură şi de la limbă la limbă; e suficient să traducem formula românească (înlocuind eventual sufixul diminutival, pentru limbile în care procedeul nu e activ, cu un echivalent funcţional, de pildă cu traducerea adjectivului mic), ca să ne dăm seama de diferenţele practicilor sociale şi culturale. Sînt limbi în care atenuarea expresiei - încercarea de a o f