Dispreţuitori, înţelepţi, îngăduitori sau furioşi, mulţi sunt cei care nu acceptă ideea plecată din normalitate a scăderii impozitului direct pentru a stimula creşterea economică. Cel mai simplu contraargument este acela că e dezechilibrat bugetul, nu am avea cum să finanţăm deficitul. Nici pomeneală de acceptare a ideii că baza de impozitare ar putea creşte semnificativ. E nerealist! Şi dacă am micşora cheltuielile bugetare prin care întreţinem birocraţia inutilă?

În România, sectorul privat are propriile lipsuri şi neputinţe, dar este strivit de asaltul fiscal şi birocratic asupra contribuabililor, proprietarilor şi investitorilor. Raportul dintre numărul de angajaţi la stat şi acela al salariaţilor din sectorul privat este de 1,3 la 1. Salariul mediu în sectorul public este mai mare decât în cel privat. Ne credem economie de piaţă. Umblăm travestiţi. Nu păcălim pe nimeni. Dintr-o populaţie totală de 22 de milioane de oameni, 11 milioane sunt asistaţi de către stat în diverse forme. Zicem că e protecţie socială, dar ea n-a rămas decât dependenţă faţă de stat, capcana clasică a subdezvoltării.

Eram înclinat să justific reducerea cotei unice cu cifre: ponderea ei în buget, creşterea economică potenţială, scăderea veniturilor statului din cauza unei colectări bolnave, creşterea cheltuielilor necontrolate şi câte şi mai câte. Bunul-simţ însă nu e numărabil. Ai slăbit, strângi cureaua şi devii mai sprinten. Alţii zic: de ce 10%? Ca să fii mai vioi decât ceilalţi, e răspunsul. Vecinii tăi au ajuns deja la această cifră. Vei constata cum în Bulgaria sau în ţări mai prietenoase cu care avem tratate privind evitarea dublei impuneri se înregistrează firme cu afaceri în România, cum investitorii se aşază la sud de Dunăre, dovedindu-ne că într-o lume globală nu suntem buricul pământului.

Cei care finanţează afaceri sunt ca şi păsările