Mai are literatura veche cititori? A avut, de fapt, ea vreodată un public larg, nu egal, dar măcar apropiat ca număr de cel care urmăreşte literatura contemporană?

Cine mai citeşte, azi, vechile pagini ale cronicilor sau romanul lui Dimitrie Cantemir (in imagine) ori "poemationul eroi-comico-satiric" al lui Budai-Deleanu? Mai nimeni, s-o recunoaştem. Ceea ce convenţional numim literatură veche a fost mereu un obiect de studiu inaccesibil maselor largi. Rarii studioşi s-au mai aplecat asupra operelor celor din vechime, nu cititorii obişnuiţi. Şi nici măcar criticii literari, care nu prea au detentă filologică, obligatorie in cercetarea acestui sector vitregit. Vi-l imaginaţi pe Alex. Ştefănescu scriind comprehensiv despre Istoria ieroglifică? Mai bine nu…

Cum intâmplarea face ca unul dintre cursurile pe care, de puţină vreme, le predau la Literele din Iaşi să fie chiar cel de literatură veche, mă voi feri să comit niscaiva ipoteze pândite de riscul unor "densităţi periculoase" şi vă voi impărtăşi doar câteva aspecte pitoreşti, dar elocvente, ale experienţei mele cu studenţii din anul I.

Prima constatare pe care sunt nevoit să o fac, incă de la primele intâlniri cu ei, de la primele tentative de dialog, este că absolvenţii de liceu, care au obţinut note foarte mari la bacalaureat, nu au habar de ceea ce reprezintă inceputurile literaturii române. Au in schimb prejudecăţi pe necitite: presupun ei că ar fi vorba de ceva plictisitor, greoi, care nu are cum să-i atragă. Nu manifestă nici măcar deschiderea de a-şi bate cât de cât capul: Antim parcă le-ar plăcea, dar nu sunt dispuşi să inveţe câte ceva despre retorica sacră, Ureche e cam sec, Miron Costin - cam cicălitor, iar Neculce, ei, da, Neculce aduce cu ce se scrie in tabloidele de azi: e cronicarul bârfitor şi foloseşte cuvântul "curvă". Le place, fireşte, episodul celei de a doua domnii a lu