Woody Allen este unul dintre regizorii-fluturi care nu vizitează numai o singură floare, şi cunosc o serie de metamorfoze unde urâţenia larvei, filmele caricaturale unde apare ca personaj urmărit de complexe oedipiene expandate burlesc la care se adaugă sosul introspecţiilor intelectualiste se transformă în frumuseţea policromă a aripilor de fluture cu toată graţia şi energia ascunsă în fragilitate. Filmele de început ale regizorului fac parte din prima categorie a burlescului freudist, Woody Allen jucându-se magistral cu teoriile şi punând în scenă un personaj unic, infatigabilul, analiticul Woody Allen cu ochelarii săi imenşi de fată bătrână, de o urâţenie sclipitoare ca şi inteligenţa. Un pasaj în cariera sa îl constituie filme ca Match Point (2005), dar mai ales Cassandra's Dream (2007) unde (auto)ironia din peliculele anterioare ia locul unui râs mai scrâşnit, cel al farsei tragice dacă n-ar fi şi acolo un maestru al combinaţiilor care să încurce iţele şi să scoată la suprafaţă vidul interior al personajelor. Cu o altă serie de filme, precum Melinda and Melinda (2004), regizorul plonjează în psihologia unor personaje sofisticate fără ironia spumoasă, ditirambică a primelor pelicule şi fără să împingă deznodământul spre abruptul tragediei. Este ca şi cum Woody Allen ar încerca să recupereze o zonă mediană, un echilibru cu armoniile şi cacofoniile lui fără însă a distruge totul pe final fie prin tragic, fie prin pantagruelicul, nimicitorul hohot de râs. Din acest punct de vedere, povestea din Vicky Cristina Barcelona poate părea una uşoară dacă nu uşuratică, frivolă pentru cei lipsiţi de umor, spusă de un Narator (Chrsitopher Evan Welch) cu o voce temperată, care ştie să se distanţeze şi care poate fi un alter-ego perfect al regizorului, tonul vag-ironic sună ca o veche şi şoptită melodie woodyalleniană. Două tinere americance, una blondă, Cristina (Scarlett