Am auzit cu intristare pe un tanar foarte bun, specialist in calculatoare: "Trebuie sa ma mai perfectionez in subtilitatile programarii si pe urma emigrez". SA NU-I FIE DE DEOCHI DE VIATA! Am auzit cu intristare pe un tanar foarte bun, specialist in calculatoare: "Trebuie sa ma mai perfectionez in subtilitatile programarii si pe urma emigrez". L-am intrebat de ce nu lasa macar o portita de intoarcere in tara. De ce schimba continente cand are un post bun, e sic imbracat, apreciat de cei din jur? Mi-a raspuns cu vorbe de material plastic fara pic de molecula sufleteasca in el: "Plec definitiv, fiindca am in strainatate, in America, prieteni care castiga mult mai bine, care o duc bine". Am incercat sa-i spun ca acest mai bine are atatea fatete si trebuie cantarit cu toate profunzimile lui, pentru ca mai bine nu inseamna numai portofelul burdusit cu dolari. Ca e greu sa nu mai simti sub talpi pamant romanesc, ca e greu sa tanjesti toata viata la vorbe romanesti in jurul tau, ca e dureros ca atunci cand vin in turneu Maria Dragomiroiu si Tudor Gheorghe sa plangi si iar sa plangi la auzul cantecelor romanesti. Este de inteles pana la un anumit punct visul de a detine un cont grasan, dar nu trebuie neglijat un adevar: inima n-are doar forma de portofel, si pe urma, cand iei o astfel de decizie si te rupi de acel inegalabil si de neinlocuit "acasa", trebuie sa stii ca te-ai intovarasit cu aleanul, cu dorul care ustura nemilos la suflet.

I-am povestit tanarului o intamplare relatata candva de doi ingineri aflati in delegatie in Elvetia inainte de 1989. Mergeau pe un bulevard al capitalei elvetiene si au sesizat ca au o umbra dupa ei, ca ii urmareste un barbat. S-au temut ca au o "coada" pusa de Securitate. Asa ca l-au intrebat in englezeste pe urmaritor, ce doreste de la ei. Surprinzator, barbatul elegant si cu parul alb le-a spus in grai romanesc: nu imprastiati